Lia Muresan

mii de oameni îşi frământă singurătatea
corăbii ce-şi poartă doruri şi dureri nespuse
neştiind când
nici de ce s-au îndepărtat de ţărm
neîncrederea-i steaua care-i călăuzeşte
umbre printre umbre cu miile
cu nerostite gânduri
ţipă tăcerea cu durerea-i mută
nicio întrebare nicio speranţă
sămânţa ce-ar putea încolţi
stă ascunsă-n resemnare
eu şi astăzi te mângâi
pe creste de munte cu ape cu norii
zile nopţi luni de-a rândul
te-am adunat din fărâme de clipe
pe ţărm rămas-am năucă
sperând să renaşti cu fiecare ploaie
trimit gândul meu în marea tăcerii tale
să-ţi fie val

Vezi articolul original