IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

   LUMINĂ  LINĂ

 IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

E viața trecătoare, timpul este grăbit,

Iubirea-i lumânarea ce arde-neogoit,

Tu, soartă, zăbovește, ai mică îndurare,

Cât dulcele din nume îl cheamă o suflare.

 

Atâta timp cât pruncii mă strigă și în vis,

Îmi ține a ei lumină din soarele aprins,

Ce poate fi mai sacru, miracolul minunii,

Decat să fii femeie, să guști menirea mumei?

 

Cu vântul n-o atinge, nici nu mi-o clătina,

Vreau să alerg desculț prin iarbă-n țara mea,

Să-mi țes din grai un templu, în care să doinesc.

Atâta timp, cât va cânta iubirea, mai rodesc!

 

Vreau lină-a ei lumină, în semn de prelungire,

Ca cerul și pământul ce nu știu rătăcire,

Ca ziua și cu noaptea, cu pas precugetat,

Când lumânarea va muri, voi fi iar lut secat.

19 ianuarie 2013

Vezi articol original

Anunțuri