Memento mori

Nu mi-a plăcut niciodată mirosul morții, ultima grohăială, ultimul răsuflare, ultima încordare a miocardului, privirea aceea de-o profunzime oarbă, aparte, iar apoi liniștea disturbată de sângele cald de-un roșu aprins curgând peste pielea semi exfoliată, formele din el prinzând viață. Asta e tot ce era însuflețit. Sângele care urma să se usuce, își întuneca culoarea iar apoi, totul rămănea la fel. Liniștit și indiferent cu mici făsăieli ale asfaltului încins care absoarbe ultimele celule muribunde ale victimei. Mă înfioară și mă îndepărtează și mă îndrept astfel spre locuri mai vii, mai viu luminate și încarcerate. Pot spune cu desarvârșire că omorurile îmi provoacă silă, iar căldura m-a dat total peste cap. Prin arșiță mergând pe șosea, te-am căutat printre spori gândindu-mă oare care e forma ta, care e rolul tau, apoi prin gând mi-a trecut, să fi fost un nou pas calculat, o aruncare a privirii asupra Celei Detronate? Un…

Vezi articol original 236 de cuvinte mai mult

Anunțuri