Aripi străvezii

De săptămâni întregi încerc să fug de mine. Să mă ancorez bine în cotidian şi să îmi ignor toate trăirile,  gândurile, toate visele sfărâmate. Sunt conştientă că nu aş putea reface ce-ar fi putut fi din cioburile împrăştiate pe covor. Nici măcar nu le-am adunat, le-am lăsat acolo, în poziţia în care s-au sfărâmat. Uneori mai calc pe unele, mai sângerez şi-mi aduc aminte de frântura aceea de vis ce-a fost cândva vie. Le cunosc pe toate, încă nu mă pot despărţi de ele. Le privesc uneori, bucăţi de sticlă frumos colorată din care mai sper să-mi fac cândva un vitraliu pe care să-l îndrept către soare să-mi lumineze în culori zilele cenuşii care vor veni.

Azi însă, sufletul m-a ajuns din urmă. Supărat că l-am ignorat, a venit ca o furtună, amestecându-mi gândurile şi îngreunându-mi pleoapele cu lacrimi. Când simţi că totul în jur se prăbuşeşte ai conştiinţa efemerului…

Vezi articol original 238 de cuvinte mai mult

Anunțuri