(fotografie Rozystronka)
Încerc să mă adun.
M-am scuturat aşa cum fac eu atunci când simt că se agaţă de mine durerea, când simt că nu o mai pot duce, şi s-au împrăştiat pe jos şi zâmbete, şi lacrimi, şi promisiuni, şi vise, şi speranţe.
M-am scuturat în timp ce strigam mut, şi strigătul meu mut cutremura cerul care se întuneca.
M-am împrăştiat pe jos, apoi când strigătul a ajuns în înalt, m-am aplecat, am privit, apoi am stat în genunchi şi mi-am strâns zâmbetele, lacrimile, visele, promisiunile, speranţele.
Doar un zâmbet a crăpat, am încercat să-l lipesc însă în cădere i s-a sfărâmat un colţ.
Acest zâmbet o să-l port doar în casă, când ies la colindat am alte zâmbete, atât de sincere încât se agaţă de tâmple.
M-am scuturat, se agăţase durerea de mine şi de data asta se încolăcise în jurul gâtului, ca o eşarfă, simţeam că nu…
Vezi articol original 22 de cuvinte mai mult
Lasă un răspuns