Melancolii Nocturne

Din ciclul  ” 12 Scrisori Sinucigașe ”

Poemul 6: Tu, Lorelei, nu-mi fi doar umbră…

Luna îmbracă cerul. O minge mare, un galben șters, stă deasupra mea privind parcă cu dojană spre mine, certându-mă în tăcere: ”Ce aștepți copile, de ce nu te duci acasă?”
Acasă nu mă așteaptă Nimic. De ce să plec acum, când Nimeni nu mă alungă?
Aici am Negrul absolut de pretutindeni ce îmi cade mantie pe umeri,  am Melancolia singurătății unui vis de vară și acel val nemărginit de tristețe ce mi se scutură pe gene. Azi nu plouă, și dacă ar ploua oricum nu ar conta, nu vede nimeni…
Aceleași 3 lumânări, pe care le-am pierdut pe treptele reci rândul trecut, își plâng astăzi lumina arzând în mângâierea caldă a vântului. Copacii tremură în foșnet bătrân, dar nu mă ceartă. Ei mă-nțeleg și-mi știu lipsa Ta. Citesc…
Lorelei, mai ții tu minte unde am…

Vezi articol original 234 de cuvinte mai mult

Anunțuri