Oana Radu

Armand omul din luna

Lumina lunii era mai rotundă ca niciodată
(Ca o gură albă,
prin care tot Universul se prelingea
negru
ţintuit locului cu stele)

Armand respira cu greu caldură neobisnuită a nopţii,
era sufocantă
( ca o haină veche lipicioasă şi strâmtă)

Venise timpul….

Se ridică
şi apasând pământul
pluti învăluit în beţia de argint

într-un oftat adânc
se lasă sărutat de buzele reci şi aspre ale lunii
în timp ce o lacrimă
(doar una)
răcorii fierbinte pământul.

Ştia că din creştetul lunii
putea să privească în voie
spre casa Ei

…………….

-Sunt eu, Armand,
( şopti ca pentru el),
„Armand- Mereu Departe…”
Armand…
„Pentru Totdeauna Al Tău.”

4df755fbaf1f9

Vezi articol original

Anunțuri