Un blog de poveste

În tramvaiul două’șapte,
Ori de câte ori mă urc,
Dimineața pe la șapte,
Lângă mine stă un turc.

Îl privesc și mă privește
Zi de zi, vară sau toamnă,
Din mustață îmi vorbește:
-Bună dimineața, doamnă!

Nu îl știu și nu mă știe,
Jur c-aș vrea să-l ocolesc,
Ori poate că-mi pare mie,
Turcul vrea să îi zâmbesc!

Eu, mă fac a nu pricepe
Și, mereu, întorc privirea.
Turcul însă nu concepe,
Este turc. Așa i-e firea!

De găsesc un loc la geam,
După mine el se ține,
Ptiu! O crede că-s haram
Și vrea să se dea la mine!

Mă gândesc să-i trag o palmă
Sau cu geanta peste nas,
Să-i zic vorbă de sudalmă
Și:-Hai nene, mergi la pas!

Totuși, nu aș vrea să creadă
Că eu nu știu să mă port,
Din priviri îl las să vadă
Că nu pot să îl suport!

Însă turcul nu-mi dă…

Vezi articolul original 172 de cuvinte mai mult

Reclame